In dimineata zilei de 20 octombrie 1987, am simtit niste intepaturi firave in zona abdominala. Nu semanau deloc cu placutele lovituri pe care mi le dadea de luni de zile, copilul meu. M-am uitat la ceas. Era ora 7. Dupa jumatate de ora, iar am simtit intepaturile... Pe la ora 11, m-am gandit ca n-ar fi rau sa vizitez putin maternitatea. Nu aveam niciun fel de durere, doar usoarele intepaturi care durau cel mult un minut dar se repetau din jumatate in jumatate de ora.La camera de garda, m-a luat in primire o doctorita tanara. A fost ceva chin sa-mi ridic rochia... Va intrebati de ce? Daca ati fi citit postarile anterioare ati fi intuit ca nonconformismul mi-a dictat sa ma imbrac neadecvat situatiei mele de femeie insarcinata. Sa va spun cum ma imbracasem... in acea perioada, la moda erau bluzele si rochiile cu maneci largi, pana in talie...e, asa rochie aveam si eu... era cu talie joasa, maneci largi ce se imbinau acolo unde era cusatura asa zisei talii. Burtica nu era stingherita pentru ca fiind cu talie joasa, cusatura se afla sub ea... problema a fost de la cusatura in jos... rochia era stramta, stramta. Trebuia sa ma chinui ceva ca sa o pot ridica. Am reusit pana la urma sa ma urc pe masa de nasteri pentru a fi consultata. Inainte sa ma consulte, doctorita m-a rugat sa-i fac rost de o pereche de ciorapi ca ai mei... uitasem sa va spun ca aveam o pereche de ciorapi cu banda adeziva. Bineinteles ca erau o raritate in perioada aceea... ii primisem la pachet de la o ruda stabilita in lumea libera.
In sfarsit, m-a consultat si mi-a spus ca nu este nicio urgenta si sa vin seara pentru internare, asta in cazul in care durerile ce vor aparea nu se vor indesi. M-am dus linistita acasa. Toata ziua nu am avut decat acele intepaturi la intervale destul de mari de timp. Spre seara, m-am dus in vizita la parintii mei, care stateau in acelasi bloc cu mine, ca sa-i anunt ca plec sa nasc:) N-am plecat inainte sa mananc o portie de tocanita de ciuperci cu care m-a imbiat mama.
La ora 21, am plecat, cu sotul meu, spre maternitate. Dupa cum deja intuiti, am plecat pe jos... in plimbare... de la Gara de Nord si pana la Maternitatea Giulesti, nici nu era mult de mers.
Am ajuns iar la camera de garda. De data aceasta, era un doctor. M-a consultat si mi-a spus ca voi naste dimineata. Ce credeti ca l-am intrebat? - "Cam pe la ce ora?" A ras si mi-a spus ca nu stie. Mie si acum mi se pare o intrebare legitima... dimineata se poate intinde pe parcursul a 8-9 ore daca ne gandim ca poate incepe de la orele 3-4 si se sfarseste la miezul zilei. Atunci am realizat cat de lunga poate fi "dimineata".
Doctorul l-a sunat pe dr. prof. Marinescu Bogdan si i-a spus ca ma interneaza dar sa stea linistit ca voi naste de-abia dimineata. Am fost preluata de o infirmiera care a avut ingrata misiune de a ma rade si de a-mi face clisma... uh... tocmai mancasem tocanita de la mama... of, daca as fi stiut ce ma asteapta...
Era ora 22.30. Am ajuns in sala de nasteri. Era o camera destul de maricica cu vreo 8 paturi. Se afla acolo si un paravan deschis, unde am putut vedea doua mese de nasteri. In sala, nu se aflau decat 2 asistente si nicio alta viitoare mamica. M-am asezat cu fundul pe pat si priveam in jur plictisita. Nu aveam nicio durere. Mi-am scos din bocceluta, cartile de joc. Le luasem cu mine ca si cum as fi plecat in vacanta:) De fapt, ma gandisem ca daca tot va trebui sa stau vreo 5 zile acolo (asa era regula in acea perioada), sa joc ceva cu ale mele colege de salon. Bineinteles ca acum nu aveam cu cine juca, dar am ales 24 de carti ca sa-mi ghicesc viitorul:) Stiam sa ghicesc in carti dar de data asta n-am mai apucat sa-mi prevad viitorul pentru ca de cum le-am intins pe pat, m-au vazut asistentele si m-au rugat sa le ghicesc lor. Am mers cu ele intr-o camaruta si le-am ghicit, am vorbit, am fumat...
Incepand cu ora 23, au inceput sa se ocupe paturile. La un moment dat, nu mai era niciun pat liber. Cateva femei au si nascut inaintea mea, asa ca am putut vedea cam ce va urma. Nu pot sa uit una dintre femei care a venit pe la 7.50 si in 10 minute a si nascut... fara dureri, fara tipete.
Cand a intrat pe usa salonului, m-am si speriat... era atat de mareee si inchisa la culoare ... semana perfect cu indianul din filmul "Zbor deasupra unui cuib de cuci". A doua zi am aflat ca acea femeie era la a 9-a nastere. Si am mai aflat ca nu a mai fost cusuta dupa ultima nastere... deci, "dilatatia" era completa.
Pe la 3.30, sala de nasteri aproape se eliberase. Mai eram 4 in sala. Eu inca nu aveam dureri dar ma infiorau tipele de durere ale femeilor aflate in travaliu. Pe la ora 4, am intrat in travaliu. Dureri cumplite. Nici macar nu realizam ce ma doare... burta, spatele... totul. Am coborat din pat, cu intentia de a ma plimba putin pe hol... in naivitatea mea, speram ca durerile sa mai scada din intensitate. M-am plimbat dar degeaba... m-am dus sa fumez o tigara dupa care m-am intors in salon. Una dintre asistente mi-a facut o injectie ce se dorea a ajuta dilatatia. Durerile erau foarte mari... nu exagerez cu nimic cand afirm ca daca imi punea cineva, in acele momente, un pistol in mana, cu siguranta m-as fi impuscat pentru a scapa de acele dureri infioratoare...Probabil am o problema cu pragul de sensibilitate la durerile fizice... alte femei, nu s-au plans atata de durerile din timpul travaliului.
La ora 7.30 a venit dr Marinescu Bogdan. M-a "cercetat" si a plecat, spunandu-mi ca se intoarce repede. Intr-adevar, a venit la 7.50 si m-a asezat direct pe masa de nastere. Mi s-a acordat mai multa atentie decat altor femei care nascusera inaintea mea... atentie din partea asistentelor. Una statea in stanga mea si tinea mana pe burta mea, alta, statea in dreapta si ma tinea de mana, iar a treia statea langa doctor. Mi-a spus sa imping... oricum, impingeam instinctiv. la un moment dat mi-a spus sa nu mai imping... cordonul ombilical era infasurat in jurul gatului copilului si se putea sufoca. La un moment dat, am simtit cum iese copilul... o senzatie pe care n-o voi uita niciodata. Dupa ce iese capul si umerii copilului, totul este usor... simti cum aluneca... ca un pestisor care iti aluneca din mana. In momentul in care a iesit copilul, durerile parca au fost luate cu mana. Este incredibil cum din cumplitele dureri nu mai ramane nimic. Am simtit ca m-am nascut a doua oara. Pentru barbatii care nu au cu ce compara aceste dureri, sa-si inchipuie cam ce intensitate au daca atunci cand femeia nu are dilatatie si copilul trebuie totusi sa iasa, este taiata fara anestezie, in timpul unei contractii, si nu simte absolut deloc acea taietura. Probabil astazi, femeile sunt mult mai mult ajutate in maternitati.
Mi-au spus ca am o fetita. In gandul meu, i-am pus numele Sandra. N-am auzit-o plangand dar cadrele medicale m-au linistit ca este bine. Dupa ce m-a cusut, m-am dat jos de pe masa de nasteri si la indicatia unei asistente, m-am asezat in pat. Mi s-a dat o punga cu gheata sa o tin pe burta, sa ma masez usor cu ea. Mi-au legat la mana dreapta o panglicuta pe care scria un numar: "67". Am rugat o asistenta sa-mi dea telefonul sa-mi sun sotul. Mi l-a adus, dar nu inainte sa-si arate dragalasenia, spunandu-mi: "Crezi ca lui ii pasa?... doarme dus... asa sunt barbatii." - avea ceva probleme cu barbatii.
Dupa o jumatate de ora, m-a dus in salon. M-am asezat in pat si am stat un sfert de ora rememorand prin ce am trecut. Dar, nu aveam stare sa lenevesc in pat... ma simteam foarte bine, eram fericita ca nascusem si nu mai aveam dureri, asa ca, mi-a trecut prin minte ca ar fi momentul sa cobor in curte si sa fumez o tigara. Zis si facut. Am coborat 2 etaje, am ajuns in curte, mi-am aprins otrava. Cand am ajuns la jumatatea ei, m-a cuprins ameteala iar inima imi batea cu putere. Sprijinindu-ma de ziduri, am reusit sa intru in holul maternitatii. Am rugat pe cineva sa-mi aduca un pahar cu apa iar eu m-am intins pe bancheta din fata camerei de garda. Cred ca am stat asa vreo 10 minute in care nu m-a bagat nimeni in seama, nu mi-a adus nimeni apa pe care o cerusem. Cand am simtit ca nu mai sunt atat de ametita, m-am ridicat de pe bancheta ca sa ma duc in salon. Am urcat cele 2 etaje si am ajuns cu bine in patul meu.
Totusi, eram foarte agitata, simteam nevoia sa ma plimb. In timp ce ma gandeam ce prostii sa mai fac, a intrat fotograful pe usa si mi-a adus o poza cu Sandra... prima ei poza, facuta la doar 1 ora de la nastere. Atunci am vazut-o prima oara. Pentru cei care nu cunosc prea multe despre acele timpuri, nu aveam voie sa ne vedem si sa ne alaptam copiii decat dupa 12 ore de la nastere. Deci eu, puteam s-o vad pe Sandra doar a doua zi, dimineata. Voi cauta acea poza si o voi posta la acest articol.
Pe la ora 12, am fost anuntata ca sotul meu este jos ( barbatii nu aveau voie sa urce in maternitate... ei isi vedeau copilul abia dupa 5 zile cand ni se facea externarea). Deci, am coborat iar 2 etaje. Am stat cu el pe o bancuta din curte, i-am aratat fotografia Sandrei si am primit cu drag ceea ce-mi adusese... nici el nu era prea zdravan la minte:) imi adusese pizza si o sticla mare de bere... se spunea ca este buna pentru lactatie... nici acum nu stiu daca este adevarat sau nu). Am stat o jumatate de ora cu el, apoi am urcat iar cele 2 etaje. M-am asezat in pat si am inceput sa port conversatii cu ale mele colege ce stateau linistite si nu umblau brambura prin maternitate.
In jurul orei 17, am fost anuntata ca a venit mama mea si ma asteapta in hol. Bineinteles ca am coborat 2 etaje, am stat cu ea putin si am urcat iar 2 etaje. Ajunsa in salon, m-am apucat de citit. Ce carte credeti ca mi-am luat sa citesc in maternitate? N-o sa ghiciti niciodata... Era cartea pe care incepusem sa o citesc cu cateva zile inainte de nastere si am considerat normal s-o iau la mine s-o continui - "Procesul de la Nurnberg".
Descoperisem si locul de fumat... la WC... deci, nu mai era nevoie sa cobor si sa urc ca o nebuna. Nu eram singura care fumam acolo, mai erau cateva inconstiente.
Asa mi-am petrecut ziua in care am nascut - 21 octombrie 1987. Nici urmatoarele zile, n-au fost mai linistite... mai ales ca ma mai intremasem. Dr Marinescu i-a si spus mamei mele ca ma plimb toata ziua... ma gasea pe unde nu se astepta... cutreieram tot.
A doua zi, dimineata, m-am dus sa alaptez copilul. Era prima noastra intalnire. Am ajuns la ea... zeci de patuturi cu zeci de copii... o urmaream pe asistenta cu nerabdare... oare in ce patut se afla fetita mea?... care dintre ei este copilul meu? In sfarsit, vad ca ia dintr-un patut o mogaldeata cu 3 fire de par blonde si o spala la o chiuveta, o infasa si mi-o da in brate. La mana avea numarul de identificare - "67". Am stat cateva minute bune sa o privesc... nu-mi venea sa cred ca este a mea... era ca o papusa... o fata dragalasa, fara coji, alba si neteda. Era usor de deosebit pentru ca era singura blonda, majoritatea copiilor de acolo erau bruneti, cu pielea maslinie. Dupa ce am privit-o, am pupat-o si i-am soptit la ureche "Papusica mea iubita... ". Am pus-o la san... un sentiment greu de descris in cuvinte. De fapt sentimentele mele erau confuze, se invalmaseau... prea noi si prea puternice. Mi-a trebuit vreo 2 zile sa realizez ca este totusi copilul meu... parca totul era un vis.
Dupa 5 zile, ne-am externat. Eu ma simteam foarte bine iar Sandra era sanatoasa. Lapte nu i-am dat decat 2 saptamani, nu pentru ca n-as fi avut, ci pentru ca imi facuse niste rani si am fost nevoita sa-i dau lapte praf "Similac". Cu toate ca aveam o varsta destul de frageda, m-am descurcat singura cu cresterea ei... inca de la inceput... i-am facut eu baie, fara ajutorul nimanui, o plimbam, o infasam, o leganam... Sotul meu ii spala doar scutecele (nu exista pampersul), de rest ma ocupam doar eu... am fost cam posesiva in ceea ce o privea pe fiica mea... Pot spune ca eu si fiica mea am crescut impreuna. Nu ne-am despartit nici macar cateva ore. Nu o lasam la bunici si nici chiar cu sotul meu. Oriunde ma duceam, o luam cu mine... dar cresterea ei ar fi o alta poveste.
Important este ca a fost si este sanatoasa tun. Cei care au citit postarea anterioara, stiu de ce evidentiez acest aspect. S-a nascut destul de micuta... avea 2 kg 700 grame si 47 centimetri. Pana la varsta de 14 ani, racea destul de des... - amigdalita. De la 14 ani, sistemul ei imunitar s-a fortificat. Cred ca raceste 1 data la cativa ani... si atunci, ii trece in doua zile... aici seamana cu mine. A fost operata de apendicita la 11 ani si a avut hepatita virala tip A, la 13 ani. Cam astea au fost problemele ei de sanatate.
Ii multumesc din suflet lui Dumnezeu ca ne-a protejat si ca, in ciuda prostiilor pe care le-am facut, mi-a daruit un copil sanatos.
Vorba marelui Will: "Totul e bine cand se termina cu bine".
PS: in fotografie este papusica mea iubita :)
